Lumina zilei îşi face loc nepasătoare pe fereastră.Sunt semi adormită şi visez lejer că sunt într-o zi liberă fără obligaţii.
Zac zăpăcită o clipă iar raţiunea rebelă şi condamnabilă mă alarmează;trebuie totuşi să merg la şcoală.Ascult resemnată mormăiturile tatălui meu care începe să cometeze în toată casa.Pe tăcute sfidez lumina zilei care mă îndeamnă să-mi raţionalizez existenţa,dar visez totuşi că voi avea o zi bună.
Nesuferita conştiinţă mă face să mă ridic din pat;fac toate mişcările mecanic.După un sfert de oră mă aşez resemnată pe scaunul din dreapta faţă al maşinii.Tata îmi ţine vechea prelegere ,,ar trebui să te trezeşti mai repede” iar eu mă gândesc...Oare e singurul lucru pe care ar trebui să îl fac mai repede?!
Într-un sfârşit intru în şcoală;acelaşi peisaj monoton,aceleaşi fiinţe ce aruncă săgeţi mai veninoase decât ieri.Una din ele îmi străpunge sufletul care apelează la raţiune,însă ea nu mai ştie cum să reacţioneze.Tac,merg mai departe;încerc să nu întorc săgeţile.
Orele de şcoală au trecut atât de repede!
Staţia de autobuz e goală,probabil din cauza ploii.Nu ştiu de ce dar câteva lacrimi se preling pe obrajii înfierântaţi şi se amestecă cu picăturile de ploaie.
Ajung acasă,fac toate acţiunile pregătitoare zilei de mâine şi apoi mă bag în pat...Nu pot adormi,scot capul pe fereastră şi simt parfumul teilor ce adie în nostalgica paloare a lunii.Imaginea lunii îmi aminteşte de faptul că sunt încă un copil!Dar totuşi ce înseamnă pentru un copil raţionalizarea şi visarea,conştientizarea sau nepăsarea?!
